Am citit în revista Dilemateca un articol despre marele proiect al Google Books (“Google, ultima frontieră”).
Era vorba despre mega-contractul dintre Google şi mai multe asociaţii de editori din State de a face din acest motor de căutare, al secţiunea Books, un fel de versiune updatată şi extinsă a Bibliotecii din Alexandria. Una world-wide. Din 5 mai, Google deţine monopolul asupra cărţilor din Google Books.
Într-un articol al unui profesor de la Harvard se spunea că Google intenţionează să digitalizeze toate cărţile din lume, indiferent de limba în care sunt scrise sau de vechimea lor. Din punct de vedere tehnologic, erau de mult timp gata. Aveau nişte maşinării care puteau scana şi recunoaşte orice fel de literă şi asta fără a prejudicia “sănătatea” opusului.
Mi se pare şi mie, ca multor altora, destul de contestabil dorinţa aceasta a Google-ului de a face toată aceasta (i)luminată revoluţie digitală sub copyright. Cert este însă că proiectul merge înainte cu o viteză fabuloasă. Deja au reuşit să digitalizeze peste şapte milioane de cărţi, din care unele erau out of print. Accesul la Biblioteca din Googlia pentru persoane fizice (deja am impresia că această sintagmă trebuie redată sub formă de citat de la atâta Vanghelie…) Totuşi, primeşti gratuit un teaser de mai puţin de un sfert din carte, aşa, ca să vezi ce şi cum.
Mediul ăsta www-it se întinde , cu multă aviditate, chiar şi în domenii atât de conservator şi romantic păstrate de-a lungul timpului. E bine, e rău? Asta or să analizeze, cu date matematice, nişte neni deştepţi peste câteva zeci-sute de ani. Pentru acum-ul nostru, e bine, DACĂ AI ACCES. Totul e acum să fii conectat, să fii updatat şi să fii într-un permanent refresh.
Imaginează-ţi o lume a viitorului fără cărţi. De fapt, configurează-ţi imaginaţia pe o lume cu cărţi, dar numai ilegal.Un viitor în care nu ai voie să citeşti, în care cărţile sunt arse de un fel de pompieri îmbrăcaţi în negru, care fac controale pe baza turnătorilor. Cum ar fi, de exemplu, un comunism în care securiştii să fie interesaţi doar dacă oamenii au ascunse în casele lor cărţi? Un regim politic în care creierele sunt spălate încă dintr-o şcoală în care înveţi doar tabla înmulţirii şi întinate cu o ideologie conform căreia oamenii din cărţi nu sunt adevăraţi, iar cititul te face nefericit. Din această lume fug doar cei care nu o suportă şi fug într-o pădure unde fiecare îşi memorează cartea preferată pentru ca atunci când regimul va cădea, să poate fi rescrisă marea literatură a lumii.
Cam acesta este, grosso modo, scenariul filmului Fahrenheit 451, în regia lui Francois Truffaut. Un film fantastic, care te face să vrei să ţii o carte în mână în timp ce îl vezi şi să te bucuri că tu nu trebuie să arzi odată cu ea, precum un personaj din film. Văzând scena de la sfârşit în care fiecare îşi recită cartea, mă gândeam ce aş alege eu, dacă nu aş mai putea păstra, fie şi în minte, decât o singură carte din cele pe care le-am citit.
Dar mi-e prea greu… Dintre De veghe în lanul de secară, Mândrie şi prejudecată, Marele Gatsby, Lolita, Ferma Animalelor, Ana Karenina, Împăratul muştelor, Marile Speranţe, Mizerabilii, Război şi pace (aici nu m-ar ţine memori oricum), Un veac de singurătate, Don Quijote, Zgomotul şi furia, Străinul, Ciuma, Portetul lui Dorian Gray, Doamna Bovary, Adio, arme, Idiotul, Persuasiune, Scările levantului, O călătorie în India, Fata cu cercel de perlă sau Doamna şi licornul, tu ce ai alege? (şi asta doar dintre romane)
Am fost aseara la EUROPAfest, concurs internaţional de jazz. Am văzut pe scenă patru din trupele de tineri jazzeri şi, ca să scurtez povestea, m-am plictisit de moarte. Cu atâta plictis pe capul meu, am putut reflecta şi analiza ce văd.
Toate trupele erau compuse din oameni foarte tineri, ceea ce cred că e bine. Promiţător. DAR – prima formaţie vocal-instrumentală era din Polonia. Drăguţei băieţii, cam zgomotoşi, însă, şi foarte crispaţi pe scenă. În secunda în care au terminat de cântat, s-au întors cu fundul la oamenii care îi aplaudau, şi-au luat instrumentele repede-repejor şi au dispărut.
La a doua trupă, am trecut de la expoziţiune, la punctul culminant. Erau nişte băieţi din Armenia; doi dintre ei arătau ca nişte rapperi de extremă dreapta, stânga şi centru; restul, coloraţi şi toate alea. Arătau ca naiba. Adică, is it just me sau un creier uman nu poate procesa un pianist cu şapcă pe o parte, bling-blinguri şi culori de miadan, care, pe deasupra cântă jazz? Nu merge, dom’le, nu merge aşa! Şi nu a fost o greşeală, să zici că le-au căzut hainele din cala avionului în drum spre România şi nu avea altceva. Aşa era şi posterul lor, proiectat mare în spate în timp ce cântau. Imaginaţi-vă o trupă formată din doi rapperi şi trei lăutari/manelişti(DAAA, ştiu că nu e acelaşi lucru pentru multă lume) cântând jazz. Eh, cam aşa au fost. Plus că 1: unul dintre băieţi, care cânta la ceva instrumente bizare de suflat, nu îşi acordase suflătoarele, nu îşi aranjase scaunul şi microfonul şi, toată prestaţia, trăgea de ele şi făcea semne colegilor de trupă şi celor de la sunet să îl ajute cu ceva, ceea ce a fost penibil şi amuzant pentru noi, care stăteam în primele rânduri. 2: nici ăştia nu au scos un sunet pe gură. A, şi au fost ATÂT, dar ATÂÂÂT de zgomotoşi!!!!
Au urmat patru tinere speranţe din Slovenia. Doi băieţi şi două fete. În sfârşit, nişte oameni care nu au venit să ne înveţe culorile curcubeului prin ţinutele lor, oameni care s-au prezentat, au vorbit cu publicul, nu ne-au spart timpanele, erau şi drăgălaşi. Ăştia da, mi-au plăcut.
Ultimii din concurs au fost nişte maghiari. În blugi, tenişi, şi bluze de trening, roşu cu alb. A nu se înţelege că îi voiam pe toţi la smoching şi rochie de seară, dar nici aşa. Genul acesta de ţinute îi discreditează pe ei ca trupă, ca trupă de jazz, ca trupă de jazz într-un concurs internaţional. Şi erau foarte plictisiţi. Mai plictisiţi chiar decât publicul.
La sfârşit, a urmat un recital al unei trupe nemţeşti Trio Elf, care suna chiar foarte bine. Au vorbit, pe rând, cu lumea din sală, au fost foarte amuzanţi, relaxaţi şi simţeau ce cântau acolo. Erau … in the mood. Liniştiţi, fără nervi pe partituri şi în instrumente. Păcat că plecase deja jumătate din sală. Şi că cei rămaşi aveau urechile inflamate.
Chestia asta – EUROPAfest va mai dura câteva zile, iar studenţii au intrare liberă, în limita locurilor disponibile. Se ţine la Sala Mică a Palatului, ora 19.00 şi pe afiş scrie că, pe lângă jazz, vor mai fi concerte de muzică clasică, pop şi blues.
Se vorbeşte peste tot despre criză, despre ce e ea, pe cine afectează, cum şi de ce-uri. Dar, dat fiind că sunt studentă a unei facultăţi de jurnalism, o studentă care se gândeşte la probabilitatea de a face deja parte din sistem, nu pot să nu mă gândesc la criza mass-mediilor.
Ideea că anul acesta este cel mai prost an ca să îţi începi cariera, în orice domeniu s-ar încadra ea, îmi este confirmată de un număr din ce în ce mai mare de articole.
Cotidianul a scris, în articolul citat mai sus, despre criza jurnaliştilor. Cu exemple de ziarişti daţi afară după zece sau un an de vechime, aflăm şi cât e de greu să te reintegrezi în circuit. Mihai Coman, decanul FJSC, vorbeşte despre posibilitatea adaptării la cerinţele pieţei, datorită pregătirii multidisciplinare. Da, poate că acest lucru este posibil pentru cei de la FJSC, deşi nu ştiu câtă pondere mai are diploma pe care ne-o dau ei în aceste vremuri. Însă ce se întâmplă, de exemplu, în presa locală? Acolo, odată dat afară, nu prea ai multe variante de reangajare în domeniu. Cunosc cazul unor redactori-şefi de presă locală, cu experienţă de cel puţin două decenii, daţi afară şi lăsaţi fără varianta reangajării. Când ai fost capul unui ziar local pentru mult timp şi eşti dat afară, redacţiile cu care ai fost atâta vreme în competiţie nu vor sări cu un colac de salvare şi o invitaţie la cafea. Şi atunci, ce îi rămâne unui jurnalist care are deja 50 de ani, care nu a făcut altceva toată viaţa, decât, evenual, să predea şi care vine din presa locală? Să se mute, cu familie, căţel şi laptop în alt oraş, în speranţa că va găsi un post similar? Aceasta este, din păcate, realitatea ziaristului de presă locală.
Nici măcar nu o să încerc să pornesc o discuţie despre toată damblaua asta cu 1 mai, despre oamenii care se călcau în picioare în Parcul Izvor, pe o ploaie de ziceai că se adunaseră pe lumea cealaltă Bacovia, Stănescu, Cioran, Nietzsche şi Mallarme, pentru un mic şi un pahar de bere. Ba mai mult, nu o să încerc să dezbat cum 1 mai nu mai e DOAR 1 MAI – e 30 aprilie, 1 , 2 şi 3 mai, cum trenurile spre mare erau smulse parcă dintr-un cadru indian – nope, not gonna happen. Not a word. A chacun, son gout.
Daaar, o să vorbesc despre 1 mai al meu. 2 mai, de fapt, dar nu contează, după cum am arătat mai sus. Am fost aseara la Opera Naţională, la premiera piesei Giselle (nu Bundchen, ci baletul în 2 acte de Adolphe Adam, cu libret de Theophile Gautier şi Jules-Henri Saint-Georges, coregrafia: Perrot-Petipa, dirijor: Ciprian Teodorăscu), un spectacol de balet absolut superb.
Primul lucru care m-a frapat a fost faptul că sala a fost arhiplină, de jos, până sus, la cucurigu, pe unde am stat şi eu. Probabil de aceea a fost şi îngrozitor de cald. Dar nu conta, mai ales că afară ploua plumburiu. N-am urmat niciun curs de teorie a baletului, aşa că părerea mea despre acest spectacol este foarte…profană. Dar a fost frumos. A fost o demonstraţie de graţie, de sensibilitate, de seriozitate şi respect pentru muncă, de act artistic clasicizat. Şi a fost o combinaţie între coregrafia iniţială a lui Perrot, cu cea a lui Petipa, pe care se bazează mai toate producţiile moderne.
Povestea este următoarea: un conte, pe numele său Albrecht, doreşte un crâmpei de viaţă normală, simplă, aşa că se deghizează într-un ţăran, Loys şi se mută într-un sat. Acolo, o cunoaşte pe Giselle, care se îndrăgosteşte imediat de el. Dar Giselle mai are un pretendent, pe Hilarion, care, în gelozia sa, pare să simtă că ceva nu este în regulă cu Loys. După ceva timp, când povestea de dragoste dintre Giselle şi Loys avansase, în satul respectiv vin doi nobili, bărbat şi femeie, cu alaiul lor. Sătenii, onoraţi de oaspeţii lor, dau o petrecere şi dansează în cinstea lor. Giselle este fermecată de strălucirea veşmintelor femeii, care îi oferă în dar un colier.
După toată această petrecere, oaspeţii se retrag, iar Giselle îşi dansează ultima fărâmă de fericire. După aceasta, apare Hilarion, care îl acuză pe Loys de minciună. Astfel, Giselle află că femeia care i-a dat colierul este logodnica lui Loys sau, mai bine zis, a contelui Albrecht. Fata înnebuneşte şi, după scurt timp, se sinucide. Acesta a fost primul act.
Al doilea act are loc în pădure, unde este înmormântată Giselle, care, prin actul său de suicid, şi-a pierdut dreptul de a fi îngropată pe pământul sfânt al unui cimitir. Hilarion este la mormântul ei, jelindu-şi iubirea neîmplinită. Apare un grup de spirite de femei, toate femei a căror iubire le-a fost trădată. Noaptea, ele ies din mormintele lor şi caută răzbunarea. Vor să o ia şi pe Giselle în grupul lor. Acum este momentul în care apare şi contele Albrecht la mormântul fetei. Spiritele dispar, rămânând doar cei doi. Când îi vede spiritul, contele imploră iertarea. Ea i-o acordă şi dansează împreună, aceasta fiind una dintre cele mai intense scene din piesă.
Hilarion se întoarce în pădure, însoţit de spiritele femeilor, în fruntea cărora se afla Myrthe, pentru a-l condamna la moarte pe Albrecht. În timp ce Albrecht dansează, Giselle încearcă să îl protejeze cu iubirea sa. Îl scoate din dansul spiritelor şi îi ia locul. Când soarele răsare, ele se întorc în mormânt. Contele este salvat, iar Giselle, acordând iertarea şi scăpându-şi iubitul de moarte, poate să se odihnească.
Soliştii de aseara au fost Anastasia Kolegova, Ovidiu Matei Iancu, Alin Gheorghiu, Laura Blica-Toader, Antonel Oprescu, Rodica Fiastru, Florica Stanescu, Catalin Caracas, Andra Ionete, Vlad Toader, Mihaela Soare, Adela Craciun. Piesa, însă, se va juca şi în această seară, la 18.30, cu o distribuţie diferită. O recomand din tot sufletul. Mai ales celor care tocmai s-au întors dintr-un 1 mai muncitoresc.
Later edit: un detaliu de atmosferă: în pauza dintre acte, două…mă rog, două citeau şi rânjeau la Cool Girl…
Nu ştiu câţi sunt interesaţi de o degustare de fime din categoria “old school”, dar sunt câteva filme pe care le-am văzut de curând şi pe care aş vrea să le recomand. Însă doar după principiul “cine are urechi, să audă”:
“Vertigo” (1958) – pentru fanii horror-urilor sau suspense-urilor. Să nu se înţeleagă acum că vor apărea morţi nemorţi şi capete atârnate de alte membre însângerate. Pentru mine, însă, scenariul e la fel de … disturbing ca şi cum ar fi al unui astfel de film. Însă bun, el scenariul, şi cred că şi bine regizat, dat fiind şi momentul în care acest film a văzut pelicula. Plus că blonda e tare mişto
Din categoria “AWESOME!!”, vă prezint “The Big Sleep“, 1946, cu Humphrey Bogart şi Lauren Bacall. Trailerul mai sus citat e prost, nu mă ajută în pledoaria mea, dar atât mi-a oferit youtube-ul, atât dau şi eu mai departe. Deci: Actorii sunt fantastici – şi nu mă refer exclusiv la cei doi de mai sus -, dialogurile sunt extraordinare. De fapt, nu cred să mai fi văzut un film cu un dialog atât de bun, cap-coadă, ori atât de amuzant. E operă literară scenariul din acest punct de vedere. Plus că avem şi multă acţiune, morţi, detectivi, poliţişti, pac-pac! Şi dacă o să îl vedeţi, vă zic atât: “You’re cute”
“Arsenic and old lace” (1944) – în regia lui Frank Capra, cu…ta-taaaa: Cary Grant, Priscilla Lane, Raymond Massey, Jean Adair, Josephine Hull şi Edward Everett Horton, într-o foarte bună comedie neagră. Nebuni foarte amuzanţi, nebuni foarte serioşi, ucigaşi în serie sub formă de mătuşi drăguţe ca o brioşă, un cuplu foarte amuzant în stângăcia lui şi…Frankenstein reloaded :)
Cum tot am realizat eu, acum câteva săptămâni, că m-am mutat într-o zonă seismică, iată că aseară am fost “botezată” de mama-natură sau de tatăl-Bucureşti.
Da, a fost un cutremur. Un mic şi nevinovat cutremur. Atât de inocent şi timid, bietul de el, că, dacă nu ar fi fost isteria de la TV pe marginea subiectului, nici nu mi-aş fi dat seama că zgâlţâiala de câteva secunde a fost, de fapt şi de drept, un cutremur. Sincer vorbind, eu nici nu m-am prins pe moment. Eram în picioare, în casă, dar am avut impresia că am ameţit eu şi de-aia se mişcau lucrurile.
Noroc cu reporterii şi ştiriştii care m-au speriat post-cutremur. Numai pe Realitatea au ţinut-o aşa cel puţin trei ore, ce să mai zic de OTV, care mă gândesc că avea un “Exclusiv: CUTREMUR!!!!!” Şi te mai miri că au picat toate reţelele de telefonie de cât au sunat bucureştenii la 112. Cred că nici în Italia de acum câteva săptămâni nu a fost aşa mare zarvă cu acel cutremur.
Văd astăzi pe www.realitatea.net un articol dedicat catastrofei nucleare de la Cernobâl, din 25/26 aprilie 1986. Articolul începe atât de prost pentru mine, ca individ cu o anumită părere (pertinenţa ei nu este subiectul acestei discuţii) despre ceea ce s-a întâmplat atunci, încât nici nu l-am mai citit: “Ucraina comemorează 23 de ani de la cel mai grav accident nuclear“.
În mintea mea, Ucraina a însemnat automat guvernul, administraţia ucraineană. Or, în condiţiile în care nici acum, la mai bine de două decenii de la această nenorocire, oamenii care au avut direct de suferit (şi ce suferinţă!) încă nu ştiu decât fragmente oficiale din ceea ce li s-a întâmplat şi ceea ce urmează să li se întâmple şi generaţiilor viitoare, orice gest de mamă îndoliată, manifestat o dată pe an din partea acestor oficialităţi îmi apare ca o nesimţire şi ipocrizie crase.
Încă mai apar date noi şi cutremurătoare ale acestei probleme, cum ar fi, de exemplu, nivelul enorm de radiaţii din zona epicentrală, zonă care ar fi trebuit închisă etanş, vidată, ca să se mai reducă din efecte. Dar nu…în dulcele stil clasic, totul e bine, iar ucrainienii pot să doarmă liniştiţi.
În fine, cel de-al doilea motiv pentru care nici nu am mai citit povestea Cernobâlului din articolul de pe www.realitatea.net a fost filmuleţul cu care este acesta ilustrat. Face toate cuvintele şi cât toate in memoriam-urile:
Mă aşteptam şi mi-am şi antrenat organele cu care ma uit la televizor să nu ajungă la mine directurile din supermarketuri despre cunpărături, “toate cele cuvenite”-le de pe masa românului şi alte asemenea mizerii de clişee.
Am fost, însă, luată foarte pe nepregătite cu transimsiunile de la mare, munte, marginea gârlei – acelea în care, în ciuda sau datorită vremii, românul din Sfânta Zi “PROFITA DIN PLIN” (!!!!) de…Sfânta Zi presupun. Am ajuns, în a doua zi de Paşte, să simt instantaneu greaţa când auzeam încă o reporteriţă care ne povestea cum profită oamenii din plin de ziua respectivă…
Până la urmă, am ajuns să profit şi eu din plin de orice transmisiune care nu era Easter-related. Ce naiba, chiar se terminaseră omorurile, nikitele, băsescii, crizele economice, de nu au mai ştiut oamenii de la ştiri să dea şi altceva?!
http://www.bookblog.ro/este unul dintre cele mai influente bloguri literare româneşti. Făcut de o mână de 13 oameni, are undeva peste 1500 de recenzii şi un trafic la fel de intens ca arterele principale ale Bucureştiului la ore de vârf.
Media de vârstă a realizatorilor este de 25 de ani şi de aici vine, zic eu, farmecul recenziilor lor. Nu îi simţi că vor să îşi impună părerile şi gusturile în materie de cărţi. Ei scriu despre ce citesc şi ce le-a plăcut. Iar dacă unei persoane care le citeşte recenziile i se pare că este prezentată o carte pe gustul ei, pune mâna şi ochii şi citeşte. Simplu, fără snobisme, elitisme, academisme şi alte -isme enervante.
Tot cei de la bookblog au pornit programul “Schimb de cărţi”. Idee preluată de pe alte meleaguri şi idee care a avut chiar neaşteptat de mult succes pe meleagurile cu pricina. La noi, mai timid, însă. Bookbloggerii se întâlnesc cu cititorii, vorbesc, comentează, vin cu cărţi după ei şi fac schimb de opuri.
Mai există încă un program. Nu ştiu prea multe despre acesta, dar îmi sună a cenaclu literar. Vine câte un autor la British Council, citeşte un fragment din ce scrie el, iar cei prezenţi ascultă şi, ulterior discută. Demersul mi se pare bun, în contextul în care noi nu prea avem lecturi publice. Problema vine din neperiodicitatea sa. Au fost doar trei întâlniri de acest fel până acum. De fiecare dată, cu săli pline. Ceea ce este încurajator.
